O idee bună poate încăpea într-o propoziție. O carte bună trebuie să dovedească, timp de sute de pagini, că acea propoziție a meritat dezvoltată.
„Vreau să scriu despre anxietate.” Este un subiect. „Vreau să explic de ce încercarea de a controla anxietatea o poate alimenta.” Începem să avem o direcție. „La finalul cărții, cititorul va putea identifica mecanismele prin care își întreține singur anxietatea și va avea un set de intervenții concrete.” Aici apare o promisiune.
Același lucru este valabil în ficțiune. „Doi oameni se iubesc” nu este încă un roman. Ce îi împiedică? Ce pierd dacă nu reușesc? Ce trebuie să se schimbe în ei? Ce întrebare rămâne deschisă suficient de mult încât să ne intereseze răspunsul?
Cartea începe cu ideea, dar este construită din alegeri. Iar majoritatea acestor alegeri sunt, de fapt, renunțări: la ceea ce nu servește promisiunii centrale.